Odihnească-se în pace!

Aceasta este o vorbă românească pioasă; nimic altceva… Textul este aici.

”Parlamentul României a fost permanent criticat; a fost sistematic subminat, hulit,  acuzat. Pe drept, în unele cazuri, dar şi pe nedrept, în  multe altele. Marţi, el s-a sinucis.

Parlamentul României a fost ales de cetăţeni; a fost legitimat să facă legi,  să controleze guvernul, să stabilească utilizarea banului public. Ca organism reprezentativ, el este imaginea în mic a  naţiunii,  în toată diversitatea ei.  Marţi,  o parte a naţiunii putea să se simtă îngenunchiată.

Toată lumea, probabil, gandeşte că este vorba de  tripla asumare a răspunderii guvernului asupra unor legi de mare importanţă, la un moment nepotrivit şi fără necesitatea de a o face. Subiectul a fost discutat şi răs-discutat; grupurile politice, chiar şi cele care au susţinut asumarea, şi-au exprimat rezervele; cât se poate de vocal şi argumentat. Unele au decis, conform Constituţiei, să depună o moţiune de cenzură; jocul democratic a fost jucat – la excesul nejustificat de putere al guvernului s-a răspuns cu mijloacele legale disponibile. Democraţia nu înseamnă lipsa excesului ci funcţionarea mecanismelor de control a acestuia…

Altul este motivul tristeţii; de fapt, sunt două asemenea momente.

În ochii privitorului, aprobarea amuzat complice care s-a auzit în sală la afirmaţia Preşedintelui că “a mai făcut şi greşeli” a fost un act de predare; ei, da, şi noi facem, ştim că faci şi tu, nu ne sunt străine aceste omeneşti obiceiuri, treacă de la noi… Era vorba de bilanţul unei perioade în care relaţiile dintre Preşedinţie şi Parlament au atins cote de tensiune nemaiîntâlnite într-o ţară care se declară democratică. În mod repetat, Preşedintele a atacat Parlamentul şi  a contribuit masiv la deteriorarea imaginii publice a acestuia; împingând Guvernul, la limita Constituţiei,  să-şi asume răspunderea pentru mai multe pachete de legi esenţiale, l-a transformat în ceva inutil, simplu spectator la o piesă pe care el trebuia să o scrie.

La această atitudine permanentă a şefului statului, Parlamentul a răspuns cu singura procedură de demitere a unui preşedinte din întreaga istorie  a României; despre aceasta Preşedintele nu şi-a amintit; nici despre diabolizarea instituţiei fundamentale a oricărui regim democratic de-a lungul războiului de gherilă dus împotriva celor „322”; sau şi-a amintit, dar de o manieră care, încă o dată, distorsionează realitatea; trei sferturi din naţiune l-a sprijinit, crede Preşedintele; treisferturi din naţiune nu a votat, zic statisticile… Pentru această deziluzie generalizată  privind beneficiile democraţiei nu-şi asumă partea de răspundere.

Parlamentarii au greşit şi prin tăcerea vinovată la o altă afirmaţie – „avem în România unsprezece milioane de asistaţi”(!? ). Nici o reacţie din sală nu a sancţionat aberaţia; cei unsprezece milioane la care se referea preşedintele au tot dreptul să se simtă nereprezentaţi. În utilizarea  unui om de dreapta – şi Preşedintele este un om de dreapta – termenul asistat are conotaţie negativă; desemnează pe cei care trăiesc din mila publică, nedoritori să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Unsprezece milioane este o eroare prea evidentă ca să nu fie remarcată; trebuie să  aibă şi vreo explicaţie; cel puţin în confuzia din capetele consilierilor  care au scris discursul. Probabil că cifra se referea  la populaţia inactivă. Dacă solidaritatea cu cel în nevoie nu este la modă, încadrarea unor largi categorii de oameni, de-a  valma, în categoria poverilor sociale este de neacceptat. Întâlnim această atitudine, frecvent,  cu referire la pensionari. O ignoranţă voită ascunde faptul că pensionarii nu sunt marţieni ci parinţii şi bunicii generaţiei active, adică ai noştri; nici unul nu este de import. O confuzie întreţinută sistematic ne face să uităm că pensionarii nu sunt asistaţi, sunt asiguraţi, adică persoane care au contribuit pe tot parcursul activitaţii la fondul de pensii; majoritatea are vechime integrală si limita de varsta cerută de lege.

Tot la categoria asistaţilor trebuie să se fi simţit incluşi şi oamenii muncii care au primit ajutorul pentru încălzire fără de care nu ar fi putut trece iarna deşi muncesc cu normă întreagă şi câştigă; câştigă salariul minim pe economie; din păcate, acesta nu îşi  justifică denumirea de salariu dar atributul de  minim e sigur. Probabil şi mamele care îşi îngrijesc copiii sau copiii înşişi au fost încadraţi între  cei unsprezece milioane…

Mulţi dintre cei care au ascultat discursul în acea sală, în seara de marţi, poate au gândit ca mine, au remarcat şi eroarea şi dispreţul; nu au reacţionat însă. Cetaţeanul se aşteaptă întotdeauna ca reprezentanţii săi să o facă; altfel, ca tot românul hâtru, s-ar putea să-şi închipuie că într-o „ţară muribundă”, cum zice Preşedintele,  parlamentul se odihneşte deja în pace…”