P6. Raportul de activitate, la final de mandat.
Au existat civilizații mari, care au schimbat cursul lumii, iar astăzi figurează la civilizații dispărute. Într-un moment, nu au mai putut să-și construiască un viitor, în ciuda trecutului lor mare.
S-au prăbușit! Nu s-au adaptat la o schimbare de valori, criterii…
În lumea de azi, o țară are viitor în funcție de cât învestește în oameni, în educație; educație pentru toți, săraci și bogați, deopotrivă; educație pentru toți, copii și tineri dar și adulți și seniori!
Viteza de schimbare a activităților este amețitoare. Ea poate să ne transforme în inutili – înlocuindu-ne cu linii automatizate și roboți – și ne poate exclude de la orice beneficiu al progresului tehnologic. Viitorul a început deja de ieri. Precarii, cei care se chinuie să se descurce dar nu mai au ceea ce s-ar putea numi viață, devin din ce în ce mai mulți. Vine vremea în care vom regreta capitalismul care exploata munca omenească dar măcar o recunoștea ca necesară. Epidemia e pentru unii o oportunitate; se evaluează cine sunt cei de care se pot dispensa. Fiți atenți!
România de azi se sinucide din cauză că o majoritate nu înțelege despre ce e vorba. Cu un procent de 0,25% din PIB în cercetare și cu o educație mereu sacrificată la buget, nu o să aibă cu cine să vină să construiască viitorul de care avem nevoie, chiar dacă s-ar vrea! Mergem în contra sensului istoriei. Cumpărăm armament de secol XX, în loc de cunoaștere de secol XXl.
M-am născut într-un sat la cinci kilometri de gară, cu noroaie, fără gaz metan dar cu lampă de gaz. Electrificarea e prima amintire a copilăriei. Dar se făcea școală! Cu suplinitori și puțin calificați, fără meditații, am intrat prima la liceu, în Iași. Nu eram excepție. Mulți alții înaintea mea au plecat din sat și au construit țara – ingineri, profesori, economiști, juriști, doctori și, mai ales, mulți muncitori pregătiți în profesiile epocii… Prea puțini, după mine.
Din propria copilărie și de la niște indigeni de prin America, am învățat o lecție. Ori de câte ori iau o decizie, mă întreb dacă acea decizie e bună și pentru copii. Sunt copiii noștri și merită să aibă șansa unui viitor.
Din acest motiv m-am opus cheltuielilor iraționale pe armament și am creat o rețea de oameni influenți în politică și societate, oameni care să repete mereu că educația și cercetarea sunt prioritare și trebuie tratate ca atare! Celor care spun că nu sunt bani de tablete pentru copii dar sunt pentru rachete, le amintesc vorba lui Churchill, căruia i se prezentase în timpul războiului o soluție de suplimentare a cheltuielilor militare tăind bani de la cultură. A respins ideea cu o replică de ținut minte:”Dacă renunțăm la cultură, pentru ce să ne mai batem!?” (aprox.)
Poate și din nostalgia catedrei, i-am ținut pe tineri aproape ca să-i înțeleg și descopăr – i-am adunat în concursuri de știință, de arte, de politică, sportive, muzicale… În fiecare dintre ei e o comoară! E datoria noastră să o descoperim! Hai să o facem împreună!
