Conferinţa de presă susţinută de europarlamentarul PSD Gabriela Creţu-15.02.2008

Transcrieara conferintei de presa din 15.02.2008:  

            Bună ziua, bine aţi venit. Pe drum mi s-a tot urat succes şi m-am gândit că nu este prea bine. Asta înseamnă că unii percep relaţia dintre politician şi presă ca pe un fel de bătălie – la urmă unul trebuie să iasă victorios!

Cred că nu ne-am văzut de multă vreme. Ar trebui să vă spun „La mulţi ani” pe 2008, pentru că eu nu reuşesc să depăşesc modul de gândire al cizmarului. Nu ştiu dacă ştiţi cum gândeşte cizmarul: odată i s-a dat să clasifice ţările lumii, pentru că toată floarea cea vestită înţelegea care sunt marile diferenţe dintre ţările lumii, dar nu reuşea să le exprime. A fost chemat să vadă ce se întâmplă şi după ce a analizat foarte bine toate ţările a stabilit: ele se împart în două categorii, ţări în care sunt întotdeauna mai multe picioare decât pantofi şi ţări în care sunt întotdeauna mai mulţi pantofi decât picioare. Eu cam aşa gândesc despre colegii mei politicieni: ei se împart în două categorii, unii care muncesc şi alţii care fac conferinţe de presă. Aceasta este excepţia care confirmă regula!

Aş vrea să discut astăzi cu dumneavoastră câteva puncte. Nu ştiu dacă sunt ştiri de presă extraordinare, pentru că la noi definiţia ştirii de presă este puţin diferită, dar cred că sunt extrem de importante pentru cetăţeni, în primul rând, dar şi pentru România şi pentru ceea ce trebuie să facem noi acolo, unde suntem de mai bine de un an, în Uniunea Europeană. În primul rând aş vrea să vă spun câteva lucruri despre o problemă despre care ştiu ceva mai multe lucruri, întrucât sunt raportoarea Parlamentului European pentru înfiinţarea Agenţiei de Cooperare a Regulatorilor de Energie. Ca să fac o sumară introducere, aş dori să vă amintesc un lucru. În ziua în care barilul de petrol a depăşit o sută de dolari, nu ştiu ce mare reprezentant al unei companii ruseşti de gaz sau petrol a zis „o suta? E un preţ foarte mic, pentru echilibrarea pieţii ar trebui să ajungă la 200 – 250 peste vreun an sau doi.” Dumneavoastră ştiţi că preţul energiei creşte pe zi ce trece, că sunt factori foarte mulţi care influenţează şi unii dintre ei nu pot fi controlaţi, din păcate. În aceste condiţii, decizia la nivel european a fost să se creeze o politică energetică comună, să se creeze un soi de solidaritate a statelor membre. Dacă în alte domenii încă mai funcţionează competiţia, nu numai între companii, dar chiar şi între state, în multe aspecte, mai ales economice, s-a pus problema dacă nu cumva este mai bine să se creeze o solidaritate. Ce înseamnă asta? Unu: să se reducă dependenţa faţă de furnizorii de energie din exterior, şi aici ne gândim la furnizorii de gaz, pentru că Uniunea Europeană este dependentă în foarte mare măsură de sursa de gaz, care nu este în interiorul Uniunii, ci la vecinii din Est, să reuşească să realizeze o stabilitate a preţurilor, să-şi protejeze cetăţenii şi companiile, şi să realizeze o cooperare între state, astfel încât în situaţii mai speciale, în care un stat are dificultăţi în a-şi acoperi necesarul de energie electrică sau de gaz, un stat vecin să îl poată ajuta. Ideea este veche, ştiţi că s-au făcut deja paşi importanţi de vreo zece ani, au fost deja două pachete legislative care au plecat de la ideea că, dacă vom crea o piaţă comună competitivă, vom avea preţuri stabile, o siguranţă mai mare în furnizare şi vom reuşi să colaborăm mai bine între noi. Numai că lucrurile nu au ieşit aşa, din păcate, până astăzi, deşi s-au făcut ceva paşi. Un studiu recent – despre România nu am un asemenea studiu, trebuie să recunosc, dar s-a făcut un studiu în Marea Britanie – şi s-a observat că în ultimii cinci ani profitul celei mai mari companii de energie a crescut cu 138%, în timp ce preţurile la consumator, ca să nu fie nimeni supărat, au crescut şi ele cu un procent semnificativ. Asta s-a întâmplat în toate ţările europene, nu trebuie să vă spun că, destul de frecvent asistăm la aşa-numitele reajustări ale preţurilor la electricitate şi la gaze. Ideea e ce facem acum? Comisia Europeana a venit cu un alt pachet care să modifice sau să întărească ce s-a făcut până acum. Sunt cinci regulamente în cuprinsul pachetului respectiv, care vor să reglementeze piaţa de energie şi gaz, în ideea de a atinge obiectivele de care vorbeam anterior. Eu sunt unul dintre raportori pe unul dintre cele cinci acte normative; nu vreau să vă introduc în aspecte tehnice, doar un lucru ţin să menţionez: este o bătălie politică, o mare bătălie între state, între companiile diverse din statele UE care au un interes, şi anume să ducă liberalizarea pieţei de energie la punctul maxim. Ideea iniţială a fost bună: cum facem dacă sunt mulţi producători de energie ca toţi să aibă acces la reţeaua de transport? Este absurd să ne închipuim că se pot construi reţele de transport ale energiei electrice de înaltă tensiune în paralel. Este clar că există o singura reţea şi că toţi cei care apar pe piaţă, producând energie în diverse variante, trebuie să aibă acces. Sub acest aspect s-a făcut deja aşa-numita separare legală care este şi la noi în curs de aplicare, astfel încât cel care administrează reţeaua şi producătorul să fie persoane juridic diferite astfel încât să nu existe piedici în intrarea pe piaţă a unui nou producător. Toate bune şi frumoase! Numai că, în acelaşi timp, Uniunea Europeană, România şi mai ales grupul din care fac parte, Grupul Socialist, sunt interesate şi de un alt aspect, foarte important, cel al schimbărilor climatice, al dezvoltării energiilor regenerabile. A conştientizat – cel puţin grupul meu şi alte grupuri politice, trebuie să recunosc, mai ales verzii – că natura mai trebuie protejată şi că interesul nu este numai să avem o mie de producători care să epuizeze resursele unei ţări şi cât mai mulţi consumatori care să consume din ce în ce mai multă energie, ideea e cum să facem să administrăm resursele într-o manieră cât mai înţeleaptă cu  putinţă, cum facem să educăm consumatorul pentru a utiliza energia cu mare raţionalitate, din două puncte de vedere: ca să plătească mai puţin, pentru că este interesul lui; în bugetul oricărei familii, plata gazului şi a electricităţii reprezintă o pondere uneori covârşitoare, dar şi pentru că nu este suficientă şi ca trebuie să economisim. Ceea ce încerc să spun este că încercăm să găsim o soluţie decentă, în care să îi determinăm pe cei din dreapta politică şi mai ales Grupul Liberal că ideea de competiţie şi cea de dezvoltare durabilă se bat cap în cap, pentru că atunci când sunt mulţi competitori doresc cu toţii să obţină profit pe termen scurt, ca să câştige pe piaţă, lucru de înţeles, dar piaţa de energie nu ne permite aşa ceva, din toate motivele din lume. Duc o munca extrem de dificilă: am avut o întâlnire cu comisarul Verheugen, cu cei care răspund direct din Comisia Europeană care ţin de acest aspect, timp de câteva săptămâni facem audieri cu toţi cei interesaţi, Aici vreau să fac o precizare: România nu pare foarte interesată, din păcate, Guvernul României, am scris e-mailuri, am încercat să contactez ANRE-ul, pentru ca sunt raportorul pe acest domeniu specific, cum facem ca aceste douăzeci şi şapte de agenţii să colaboreze între ele şi să rezolve problemele care pot apărea, mai ales în situaţia în care avem comerţ transfrontalier, când se furnizează energie dintr-o ţară în alta şi pot apărea probleme. Cum facem atunci când vrem să dezvoltăm reţelele astfel încât să stabilim o unică reţea care să permită o cooperare, o solidaritate intre statele membre? Nu am primit niciun fel de răspuns. În acelaşi timp am înţeles că în interiorul Consiliului de Miniştri, Guvernul României are o atitudine extrem de favorabilă poziţiei existente în acest moment în pachetul legislativ care, din punctul meu de vedere, este puţin incoerentă cu celălalt pachet. O dată propunem o variantă pe care, daca o aplicăm, epuizează totul, îi pune pe eventualii investitori să investească şi să producă fără limită, iar pe de altă parte să controlăm schimbările climatice, să dezvoltăm energiile regenerabile etc Nu mai spun că energiile regenerabile sunt ceva mai scump de produs. S-ar putea să apară, dacă este vorba de concurenţă, acest aspect. Noi ne-am propus ca până în 2020 să avem energie produsă din surse regenerabile 20%, numai că dacă cel puţin în primă fază o asemenea modalitate este mai scumpă producătorii vor prefera să folosească metode clasice poluante, distructive asupra mediului, plus că sunt epuizabile. Este clar că nu am făcut câte un comunicat de presă pentru toate cele 25 de amendamente pe care deja le-am depus la proiectul de care eu mă ocup. Ideea este să transmit prin dumneavoastră o provocare celor interesaţi. Poate reacţionează! Este o temă care trebuie discutată public pentru că nu există cetăţean care să nu utilizeze electricitate şi care să nu fie afectat de preţul ei. Din punctul socialiştilor de vedere, electricitatea este un serviciu universal, tot cetăţeanul trebuie să aibă acces şi trebuie să aibă un preţ pe care să îl poată plăti. Din acest punct de vedere, este o problema strategică naţională cum atingem acest obiectiv şi nu mi se pare corect ca Guvernul României să adopte decizii înainte de a fi discutat public acest lucru, să nu existe niciun fel de corelare despre drumul de adoptat în ceea ce priveşte dezvoltarea energetică. Nu mai spun că, din acest punct de vedere, nu avem nici măcar o politică externă echilibrata pentru a ne asigura că într-o situaţie de tensiune nu ne taie conducta de gaz cel de la care importăm. Cum v-am spus ca atare documentele sunt extrem de tehnice nu este cazul să intram în prea multe detalii. Pe acesta piaţa nu se poate opera ca pe alte pieţe, statul român prin Guvernul său, noi, reprezentanţii cetăţenilor din Parlament, pentru că avem posibilitatea de a vota acte normative trebuie să găsim acea soluţie care să îl protejeze pe cetăţean, să protejeze natura, dar să dea şi siguranţa şi să ofere acele condiţii în care economia să se poată dezvolta în continuare şi cetăţeanul să se poată bucura de serviciile de electricitate şi gaz la preţuri accesibile. Am să încerc pe viitor să vă informez despre cum evoluează lucrurile. Suntem de-abia în faza în care la prima lectură s-au depus proiectele de raport. Negocierile sunt extrem de dificile pentru că sunt interese politice ale unor companii extrem de puternice. Nu trebuie să cunoaştem economie pentru a şti că în electricitate companiile sunt extrem de mari, în afară de micii producători pe regenerabil, energie eoliană sau altele, în rest e vorba pe de o parte de marii transportatori cam sunt cam unul în fiecare ţară – cred că sunt 31 de reţele la nivelul Uniunii Europene – şi au forţă economică şi de decizie extrem de mare şi nu pot fi controlaţi sau determinaţi, fiind agenţi pe piaţă, să ia orice fel de măsuri. Avem această grijă, cum facem ca să se poată emite anumite acte normative, ghiduri, recomandări pe investiţii, pentru ca să atingem obiectivele de care vorbeam. Nu vreau să insist, dar aş fi extrem de bucuroasă daca şi în ţara noastră s-ar discuta aceste lucruri, pentru că am observat cu tristeţe pentru propria mea ţară că în timp ce un termen precum separarea între transportatorul şi producătorul de energie este foarte cunoscut în multe tari ale Uniunii, în ţara noastră este rezervat exclusiv specialiştilor, extrem de putini şi cred că sunt şi foarte rar întrebaţi când se iau decizii ce decizie trebuie să luam. Partidul Social Democrat, grupul nostru din Uniunea Europeană, are o singură grijă: să nu uităm cetăţenii, dacă nu facem ce trebuie înseamnă că i-am uitat şi atunci nu este vorba că suportam noi, ca politicieni, consecinţele. Problema este că suportă întreaga ţară consecinţele.

Un al doilea lucru la care aş vrea să mă refer începe foarte simplu. Noi nu avem politică externă, vă spun un lucru la care văd că zâmbiţi. Eu am avut ocazia să experimentez pe propria piele, în calitate de vicepreşedinte a Delegaţiei Parlamentului European cu Comunitatea Andină, am avut o vizita în Columbia de o săptămână. Fac o precizare: dintre toate ţările Uniunii, România este ţara cu cel mai mare volum de relaţii economice cu Columbia, suntem şi noi primii la ceva! În aceste condiţii ar fi de bun simţ ca reprezentanţii României să ştie ce se întâmplă acolo, să aibă o atitudine care să permită continuarea şi dezvoltarea acestor relaţii şi dacă se produc schimbări politice deosebite în Columbia. Cred ca mulţi aveţi o idee vagă despre faptul ca Columbia este o ţară în care persistă un conflict extrem de puternic de mai bine de 40 de ani, inclusiv unul militar armat care se desfăşoară între mai multe părţi, pe de o parte poliţia, armata, Guvernul, iar pe de cealaltă parte forţe paramilitare pe care, în genere, cei cu bani şi le-au creat pentru a-şi apăra proprietăţile şi după care le-au dezvoltat fără control, de forţe de gherilă care iniţial erau forţe insurgente şi care actualmente au degenerat şi ele. Este o ţară în care narco-traficul are o influenţă, o dezvoltare şi din păcate şi un rol în decizii extrem de importante. Asta este Columbia. Renault are cea mai mare fabrica din America Latină în Columbia, iar Columbia are cel mai mare partener economic Venezuela. De câte ori preşedintele Columbiei se cearta cu Hugo Chavez, relaţiile comerciale sunt afectate, se închide piaţa, iar fabricile de montaj care funcţionează cu componente fabricate toate în România se închid. Dincolo de interesul faţă de politica externă, pentru apărarea drepturilor omului, pe care le-am putea avea, avem interese directe. A fost, mărturisesc cu sinceritate, o experienţa politică fundamentală, în afară de tristeţea despre care vorbesc că nu avem o politică externă clară. Avem ambasadă la Bogota, dar mie mi-ar fi frică să îmi imaginez ce s-ar întâmpla cu relaţiile columbiano-romane daca se schimbă puterea actuală în sensul în care Ambasada României face politică acolo, în loc să deschidă căi de contact pe care, eventual, să poată comunica indiferent cine este la putere la Bucureşti şi la Bogota. Poate că în acest moment face o politică care este considerată de către unii eficientă de susţinere a guvernului actual, dar la modul foarte deschis, ceea ce, de regulă, diplomaţii nu trebuie să facă, pentru că plasează România pe o anumită poziţie în relaţia cu cei care se confruntă acolo. A fost o experienţă, însă, dintr-un alt punct de vedere. Am încercat să compar şi am văzut foarte multe asemănări – e o ţară foarte bogată cu oameni foarte săraci, dar şi cu oameni foarte bogaţi, mult mai puţini. Am văzut altceva care m-a întristat în ceea ce ne priveşte – un accent pe educaţie socio-politică la baza societăţii. Am avut întâlniri, de la preşedinte cu tot ce înseamnă reprezentant al statului, Curtea Supremă de Justiţie, Procurorul General, în egală măsură am avut întâlniri cu societatea civilă, cu sindicatele, cu reprezentanţii comunităţilor, inclusiv minoritare – mă gândesc la indigeni şi la comunităţile afro-columbiene. Ceea ce m-a mirat nu au fost politicienii – eu au fost, mai mult sau mai puţin, la fel ca peste tot. Baza societăţii demonstrează mai mult decât la noi, din păcate, că acea ţară poate să aibă un viitor, pentru că sunt extrem de educaţi politic. Ştiu ce vor, ştiu care le sunt drepturile. Am întâlnit şefi ai unor comunităţi indigene din bazinul amazonian care invocau cu atâta seriozitate şi competenţă documentele internaţionale ale Naţiunilor Unite, încât această comparaţie mi-a permis să spun că sarcina partidului meu este să plecăm de la bază, de la formarea cetăţeanului. Nu am pomenit bărbaţi – ştiţi că eu sunt mai feministă – care să pronunţe de atâtea ori cuvântul „educaţie”. Am întâlnit comunităţi extrem de sărace, dar nu mizerabile. Există o limită între sărăcie, chiar şi lucie, şi mizerie. Ei nu erau mizerabili. Erau curaţi, erau capabili să dialogheze despre lumea în care trăiesc. Ştiau ce vor, aveau planuri de viitor! Din acest punct de vedere, voi susţine în continuare ca Uniunea Europeană să îşi continue proiectele. Uniunea are, acum, 1300 de proiecte în Columbia – pe unele dintre ele le-am şi vizitat. Am vrut să vă spun acest lucru pentru că este păcat să nu învăţăm noi înşine din comparaţia cu ceilalţi, dincolo de interesele strict economice de care vorbeam anterior. Era o cantitate de coloană vertebrală pe metru pătrat şi de capacitate de a critica fără frică autorităţile prezente, cu argumente. Merită să luăm exemplu.

Un alt lucru pe care aş vrea să îl precizez, pe scurt – anul trecut am discutat despre reglementările privind preţurile la telefonia mobilă. Cel puţin Grupul Socialist şi Partidul Social Democrat consideră piaţa un instrument foarte bun, cât funcţionează şi serveşte cetăţenilor. Când piaţa nu mai poate să regleze un anumit domeniu, trebuie intervenit, nu numai legislativ. Pur şi simplu, putem să discutăm cu cei de pe piaţă, cu companiile care prestează un serviciu sau vând un bun pentru a găsi o soluţie de corectare a pieţei respective. Dacă nu, intervenim legislativ. Anul trecut s-a făcut acest lucru, prin plafonarea convorbirilor internaţionale pe mobil. Cu acea ocazie am evitat să intrăm pe o zonă, şi anume SMS-uri şi MMS-uri, pentru că ar fi durat foarte mult şi ar fi amânat aplicarea. Am considerat că este cazul să se aplice rapid, astfel încât cetăţenii să poată beneficia de avantajul unei scăderi de preţ. Recent, Comisia Europeană a venit cu o nouă propunere, în realitate nu este încă o nouă propunere – li s-a dat un termen până în iunie marilor companii – de a regla situaţia SMS-urilor, a căror variaţie este cam aceeaşi care era înainte la preţul convorbirilor pe mobil, în sensul în care costul este undeva între 5 şi 10 euro-cenţi, iar preţul este în jur de 50 de euro-cenţi, deci de cel puţin 5 ori mai mare. Delegaţia socialistă română şi-a exprimat public susţinerea pentru acest proiect pentru că pentru cetăţean orice preţ mai mic este util, dar şi pentru că suntem coerenţi cu ceea ce am susţinut în proiectul anterior, la plafonarea telefoniei mobile. Vom susţine toate acele reglementări în Parlamentul European care vor corecta distorsiunile de pe piaţă. Noi nu credem că singurul scop al existenţei pieţei este ca trei companii să scoată cel mai mare profit din lume. Piaţa trebuie să permită oricărui consumator să găsească tot ceea ce doreşte de bună calitate şi la un preţ rezonabil. Bineînţeles că şi companiile trebuie să câştige din asta, dar aceste câştiguri trebuie să rămână între nişte limite rezonabile. În măsura în care în viitor se va pune problema unor reglementări de acest fel pe alte pieţe pe care se observă deja distorsiuni foarte mari – pe piaţa imobiliară, de pildă, niciun salariat normal din România nu îşi poate permite să cumpere un apartament şi foarte puţini îşi pot permite să plătească o chirie – dacă vom găsi o formă oarecare de temperare a pieţei, noi ne angajăm să susţinem aceste acte normative.

Un ultim lucru: am depus chiar astăzi în Parlamentul European o declaraţie scrisă care, dacă adună mai mult de jumătate plus unu din semnăturile membrilor, obligă Comisia şi Consiliul să adopte măsurile cerute în declaraţia respectivă. Declaraţia se referă la traficul de persoane – e o temă de care mă ocup de multă vreme şi am avut şi un succes, convingând guvernul englez să ratifice Convenţia cu privire la prevenirea şi combaterea traficului de persoane. Ne ocupăm de drepturile omului peste tot în lume, dar se întâmplă lucruri groaznice în interiorul Uniunii. Traficul de persoane este o formă de sclavie, iar aboliţioniştii au trăit acum 200 şi ceva de ani, când s-au luptat ca fiecărui om să îi fie recunoscută libertatea şi demnitatea şi nimeni să nu fie sclav. Să tolerezi în 2008 traficul ca fenomen extins e inacceptabil. Împreună cu Corina Creţu, cu alţi colegi din Parlamentul European, am încercat să depunem această declaraţie în care solicităm, pe lângă ratificarea de către toate statele membre, măsuri foarte active de diminuare a cererii, pentru că majoritatea persoanelor traficate sunt traficate pentru prostituţie. Eu nu vreau să tratez acest lucru ca o piaţă. Este o încălcare gravă a drepturilor omului, dar dacă funcţionează ca o piaţă, atâta timp cât va exista cerere se vor găsi traficanţi şi persoane suficient de sărace capabile să îşi asume riscuri pe care nu ar trebui să şi le asume şi să cadă în plasa acestora.

Vă mulţumesc.